Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Tata vorbea aşa cum scria: logic, structurat, pasionat

        de Ioana Bentoiu

– Încep prin a vă felicita pentru publicarea cărţii Pascal Bentoiu, Istorie trăită. Scrisori pentru Ioana (Editura Humanitas, 2022) şi vă mărturisesc că, după lectură, am avut sentimentul că pătrund în intimitatea unui om ca în paginile unui jurnal. Cum v-a venit ideea publicării scrisorilor tatălui dumneavoastră, Pascal Bentoiu?

– Am vrut să rămână o urmă a felului în care se desfăşurau conversaţiile la noi în casă... Tata vorbea aşa cum scria: logic, structurat, pasionat. La el, cultura, cunoştinţele istorice, juridice şi filosofice se contopeau în modul cel mai natural cu putinţă, agrementate cu mult umor, cu realism şi o viziune a viitorului de multe ori sumbră, dar, din nefericire, adeseori adeverită mai târziu. Scria cum vorbea, vorbea cum scria. Erau lecţii de învăţat din orice schimb de idei cu el.

– Pascal Bentoiu ce ar fi spus acum – să îşi vadă scrisorile către fiica sa devenite carte? La cum l-aţi cunoscut, aşa cum îi era firea, cum ar fi reacţionat? Trebuie să menţionez şi faptul că aceste scrisori – care fac subiectul volumului – sunt adevărate mărturii de viaţă şi, în egală măsură, lecţii despre puterea memoriei.

– Cred că ar fi fost un pic şocat, dar bucuros până la urmă. Mirat şi amuzat de devotamentul progeniturii sale...

– Pentru că deja vorbiţi despre descendenţa dumneavoastră, cum a fost să fiţi fiica muzicologului şi compozitorului Pascal Bentoiu? Care a fost relaţia tată-fiică?

– O relaţie care a evoluat mult în timp. Aşa cum am evoluat şi noi. Fiecărei vârste ale mele i-a corespuns un anume tip de raport. Era tandru şi bun când eram mică. Uneori se înfuria, dar ştiam să-l demontez rapid şi începea să râdă. Apoi, la adolescenţă, până în perioada studiilor mele la Conservator, am avut câteva „clash-uri”, dar niciodată de lungă durată. Ne inventaserăm în public un fel de joc, în care eu îl luam peste picior, iar el se distra grozav pe chestia asta. Unii se prindeau, alţii nu, iar noi făceam haz de ei.

– Şi după ce aţi ales să locuiţi în altă ţară?

– După ce am plecat din ţară, am început să simt că mă tratează ca pe o adultă. Era mereu extrem de atent la reacţiile celor din jurul lui, încercând să dezamorseze conflictele eventuale în faşă. Spre sfârşitul vieţii, devenise şi mai atent, deşi, în afară, în mediul profesional mai ales, îşi construise un personaj rece, inabordabil, uneori dur. Avea de fapt o imensă sensibilitate, care fusese profund rănită şi învăţase să se apere.

– Vorbim (şi) despre muzicologul şi compozitorul Pascal Bentoiu şi artista lirică şi muzicologul Ioana Bentoiu? V-a fost şi profesor, mentor, model?

– Mi-a fost profesor (privat) vreo trei ani buni, cam între 17-21 de ani. Am învăţat cu el solfegiu, armonie, contrapunct, analiză de partituri. Mergeam des la concerte şi disecam performanţele în detaliu. Îndrăznesc să spun că şi el a învăţat ceva operă de la mine. Avea mare încredere în judecata mea pe acest capitol. N-aş folosi cuvântul „mentor”. Dar model, da, în absolutul devotament cu care s-a consacrat muzicii. Şi mai ales în tot ce înseamnă valoare morală. Era un om drept, care nu ştia ce înseamnă să faci compromisuri şi pentru care cuvântul dat este literă sfântă. Ura ipocrizia, laşitatea, superficialitatea, profesa un dispreţ remarcabil pentru aşa numitele valori materiale. Mi-a transmis lucrurile astea cu bună ştiinţă.

– Dar aţi fost o elevă bună...

– Sper că am fost o elevă bună. Am încercat, în orice caz.

– Personal consider că atât această carte împreună cu Timpul ce ni s-a dat (Humanitas, 2019), volumul de memorii al mamei dumneavoastră, Annie Bentoiu, alcătuiesc un întreg. Un întreg care e definit de luciditate, inteligenţă, cultură, spirit critic, talent, sarcasm, ba chiar şi umor. Greşesc oare?

– Am răspuns de fapt mai sus la întrebarea dumneavoastră. Părinţii mei colaborau în idei. Cred că au vorbit toată viaţa cel puţin 3-4 ceasuri pe zi. Cu mare respect unul pentru celălalt, cu înţelegere, deseori în contradictoriu. Nu se plictiseau niciodată.

– Şi nu ar fi o abatere de la subiect, dacă am menţiona în acest întreg şi volumul de versuri, Zări şi zodii. Poezii din închisoare (Fundaţia Academia Civică, 2001), scris în condiţii absolut speciale - semnat de bunicul dumneavoastră, Aurelian Bentoiu. În ce context a apărut?

– Această carte va apărea din nou, în curând, la Editura Universul Juridic. Bunicul meu a fost un mare avocat, a deţinut un timp şi funcţia de ministru al justiţiei, înainte de venirea legionarilor la putere. A fost închis de comunişti între 1948-1956, eliberat pentru un an şi jumătate, din nou încarcerat şi a murit în 1962 la închisoarea Jilava, după ce a totalizat 13 ani de temniţă grea. Un self-made man, de o inteligenţă sclipitoare care îi putea enerva pe mulţi, cu un mare talent juridic şi oratoric, şi care dorise să facă literele într-o primă fază. Cel mai bun prieten, Camil Petrescu, i-a fost coleg la liceu şi la armată. Poeziile sunt scrise în cap, în temniţă, şi mai apoi dictate părintelui meu în scurta perioadă dintre cele două condamnări. Începuse să-şi scrie şi memoriile, cu un talent formidabil, care sunt publicate sub numele dat de el, Zări şi zodii. Evident, nu a apucat să scrie decât începutul, care priveşte copilăria în satul Făcăeni, pe malul Borcei, în judeţul Ialomiţa. Era unchiul lui Ştefan Bănulescu, care, la rândul său, era văr de-al doilea cu tatăl meu.

– Undeva, în prima scrisoare, în care povesteşte despre anul 1940, tatăl dumneavoastră avea să afirme că: „Totul era dat peste cap: unitatea noastră naţională, alianţele fireşti, ideile noastre despre viaţa socială şi politică, sentimentul nostru despre existenţa în lume”. Iar pentru copiii Bentoiu se schimbaseră chiar ideea de familie, legătura cu părinţii, atmosfera din casă. În ce fel a fost această schimbare la nivel personal?

– Bunicul meu se despărţise de prima soţie, mama copiilor, cu care nu se înţelegea. Cea de a doua soţie nu era iubită de copii şi nu se comporta bine cu ei, aşa că aceştia se retrăseseră cumva în lumea lor. Martha scria, Tata cânta la vioară, la pian şi picta, bunicul părăsise politica liberală şi deplora venirea legionarilor la putere, războiul făcea ravagii, deocamdată în Vest. România încă nu ştia ce i se pregăteşte.

– După cutremurul din 1940, Aurelian Bentoiu doreşte să ajute sinistraţii bucureşteni, dar nu i se acceptă ajutorul oferit. Ba, dimpotrivă, este refuzat nepoliticos, iar fiul său, martor al acestui moment, consemnează schimbarea de atitudine a autorităţilor. V-a mai povestit în plus despre acest episod?

– Bunicul meu îi detesta pe legionari. Era oripilat de antisemitism. Toată copilăria am auzit de la ai mei ce pacoste au fost legionarii pentru ţară. De altfel, numai în case puteai afla adevărul, dacă adulţilor nu le era frică să vorbească. Niciodată, în doisprezece ani de şcoală, nu am auzit la cursurile de istorie vorbindu-se de Regele Mihai, de Regina Elena, sau de vreun legionar, Codreanu sau Sima. Se spunea vag „abolirea monarhiei”, sau „Garda de Fier”, fără nici cea mai mică precizare. Fiind pasionată de istorie, cum sunt şi acum, veneam acasă şi puneam întrebări. Dar pot să-mi închipui ce varză există şi acum în capul celor cărora nu li s-a spus nimic.

– Spune la un moment dat Pascal Bentoiu într-o scrisoare: „pentru mine, personal, anul 1942 a însemnat culminaţia în materie de pictură, dar şi despărţirea definitivă de ea”. Descoperă muzica şi un alt orizont în care este convins că are talent. Cum s-a întâmplat acest drum către muzică al celui care avea să devină un mare compozitor român?

– Muzică făcea de mult. Dar şi-a descoperit pasiunea pentru compoziţie. Totul i s-a clarificat atunci în minte şi nu s-a mai abătut vreodată de la drumul lui.

– Povesteşte la un moment dat de primul profesor, Vasile Filip, şi, ulterior, de cursurile de muzică şi ajutorul oferit de Mihail Jora şi Ion Dumitrescu. Ce a însemnat, pentru Pascal Bentoiu, profesorul şi omul Mihail Jora?

– Moş Mişucă, cum i se spunea, care a fost naşul meu (doamna Lilly Jora, născută Gafencu, mi-a fost naşă de botez) a fost un al doilea tată pentru Pascal. S-au adorat reciproc. Cred că umorul sec, de tip britanic, pe care îl avea a fost cumva „moştenit” de tatăl meu. Ţin minte cadourile somptuoase pe care mi le făcea la aniversări şi cât de impresionată eram când mă duceam să-l văd în casa din strada Silvestru sau la Palatul Foişor, din incinta Peleşului, unde îşi petreceau verile.

– Pascal Bentoiu face o analiză lucidă şi critică referitoare la perioada 1937-1947, evident, din perspectivă personală, însă nu lipsită de obiectivitate şi perfect argumentată şi, fireşte, în contextul celei de-a doua scrisori, ajunge şi la momentul instaurării comunismului şi a persecuţiilor la nivelul elitelor. Ce i s-a întâmplat familiei Bentoiu în nefastul an 1948? Ştim de arestarea lui Aurelian Bentoiu...

– Arestarea bunicului meu a însemnat şi evacuarea în câteva zile a casei în care tata îşi petrecuse întreaga viaţă. Deci, pierderea completă a reperelor. Ce-ţi poţi lua într-o valiză, dat fiind afară din casă, ca un bandit, când eşti încă un copil, fiindcă ai doar 20 de ani? Mama îţi doarme pe la rude, tatăl este dispărut nu se ştie în ce închisoare, nu mai ai cărţi, haine, toate mobilele – câte au putut fi salvate – sunt împrăştiate pe la diverşi, nu mai ai unde studia nici pian, nici vioară, te aciuiezi la o mătuşă într-o casă la comun, nu o mai ai decât pe Annie... Se vor căsători în ianuarie 1949, singura lumină într-un an sinistru.

– „Voi încerca să îţi explic cum s-a produs asasinarea poporului român şi cam prin ce fel de metode s-a ajuns la rezultatul de azi” – spune tatăl dumneavoastră. Întrebarea mea este: ce şanse de reabilitare, de recâştigare a demnităţii a dat Pascal Bentoiu românilor în decembrie 89? Menţionează, la un moment dat, un fel de crez: „regăsirea de către fiecare a adevărului său şi reacordarea acestuia la unele idei generoase şi fertile” ca soluţie individuală pentru un bine comun şi o redresare a României.

– Tata a fost ales în 1990 preşedinte al Uniunii Compozitorilor, în urma unei conferinţe pe ţară a muzicienilor, fiindcă nu fusese membru de partid şi nu colaborase cu puterea comunistă. S-a zbătut ca un leu ca să transforme Uniunea într-un organism modern, ca societatea românească de drepturi de autor să fie recunoscută şi acceptată în sânul societăţilor occidentale de acest tip. S-a reparat atunci Palatul Cantacuzino temeinic. Acum, după 30 de ani, a intrat iar în reparaţii capitale, fiindcă de atunci nu s-a mai făcut nimic şi este de neconceput să laşi de izbelişte o clădire de acest tip atâţia ani de zile. Văd în străinătate cu câtă dragoste şi grijă se întreţin clădirile de patrimoniu şi în fiecare an se mai realizează sau consolidează câte ceva. Nepăsarea autorităţilor actuale pentru patrimoniul nostru este de-a dreptul criminală. S-ar putea crede că este chiar intenţionată. Tata a mai dotat Uniunea cu un studio de înregistrări ultramodern pe atunci. Şi nu a acceptat, în tot acest timp, să fie plătit mai mult decât portarul instituţiei...

Marea lui decepţie i-a privit tocmai pe oameni. Trebuia ca şansele să fie fructificate atunci deja, la început, să păşim ferm şi fără ezitări în drumul spre vest, spre civilizaţiile occidentale cărora le aparţinem de fapt, pentru care s-au luptat atâta intelectualii secolului al XIX-lea. Dar în loc să-şi suflece mânecile şi să înceapă reconstrucţia ţării în mod dezinteresat, la propriu şi la figurat, politicienii au început să-şi tragă spuza pe turta proprie. A început goana după îmbogăţiri, delapidarea fondurilor publice, tot ce ştim şi ce analizează Pascal Bentoiu foarte lucid în aceste scrisori.

– Dar a fost dezamăgit sau, dimpotrivă, a fost încântat să vadă cum s-au configurat primii 25 de ani de la căderea comunismului? Menţionează undeva, între alte aspecte, nu fără amărăciune, felul în care a fost perceput regele Mihai şi atitudinea pe care unii români o aveau faţă de momentul 1947...

– A fost cumplit de dezamăgit şi a intrat în depresiune după ce şi-a dat demisia de la Uniune. L-a cunoscut atunci pe Rege, pe care îl admira nespus din dialogurile făcute cu Mircea Ciobanu. Dar nu-şi mai făcea niciun fel de speranţă.

– Constatăm cu tristeţe că anumite pattern-uri ale conducătorilor ruşi – pe care le menţionează şi tatăl dumneavoastr㠖 s-au perpetuat în istorie. Vă provoc la o speculaţie post-factică: aşa cum l-aţi cunoscut, ce credeţi că ar fi avut de spus oare Pascal Bentoiu faţă de ceea ce se întâmplă acum în Ucraina?

– Tata ar fi fost disperat şi profund dezgustat de invazia unei ţări suverane de către marea putere din Est, nici nu vreau să o numesc. Dar n-ar fi fost mirat deloc. Nici mama, de altfel... I-ar fi admirat nespus pe ucraineni pentru incredibila şi eroica lor rezistenţă. Ar fi fost scârbit de ezitările germanilor, de jocul francezilor. Cred că l-ar fi considerat pe Macron un pic prostuţ, naiv în tot cazul, şi-ar fi adus aminte cu amar de Daladier şi Chamberlain.

– Este, probabil, greu de sintetizat în câteva cuvinte, însă merită încercat: care este marea lecţie de viaţă pe care o aveţi de la tatăl dumneavoastră?

– Să nu fac compromisuri. Să-mi respect cuvântul. Mai sunt şi altele, pe care mi le-a transmis inconştient: să-mi ascult şi să-mi urmez intuiţiile. Să nu mă mint pe mine şi să nu mă îmbăt cu apă rece... să încerc să-i înţeleg pe ceilalţi.

– Şi care ar fi acele trei cuvinte cheie în raport cu care şi-a construit întregul sistem de valori?

– Trei, cinci, nu ştiu câte sunt, de fapt. Dar să încerc să găsesc trei: credinţă, constanţă, adevăr. Dar mai trebuie adăugate luciditatea şi cultivarea seninătăţii interioare – pe care o căuta, dar era greu de găsit, ca pentru orice artist.

– Doamnă Ioana Bentoiu – cum a fost, cum este să fiţi născută într-o asemenea familie de elită? Obligă, înnobilează, e greu?

– Greu, fantastic, uşor, dramatic, fascinant, enervant, amuzant, niciodată plictisitor. Dar este evident că port pe umeri o povară şi o responsabilitate. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta: dacă mi-a dat-o, înseamnă că o pot purta, cu ajutorul Său.

© 2007 Revista Ramuri